Meniu

Vin alegerile și bugetarii cer salarii mai mari. Totuși, cine crește salariile privaților ?

Ne apropiem de alegeri și sindicatele încep protestele. Poștașii vor lefuri mai mari, medicii și profesorii la fel. Și totuși, ce facem cu angajații din mediul privat ? Lor cine le mărește salariile ?

Interesant, deși teoria economică ne învață că măririle salariale din sectorul bugetar nu trebuie să depășească rata anuală a inflației, care în România se situează undeva la 3 la sută, bugetarii ies în stradă și cer creșteri salariale cuprinse între 10 și 30 la sută.

E mult, iar riscul principal, fiind vorba de bani care nu provin din plusvaloare, este acela de a genera inflație. În plus, eterna dilemă a guvernelor României tinde să se adâncească: de unde luăm banii pentru plata acestor salarii ?

În esență, faptul că statul împrumută si acum bani pentru a-și finanța o parte a cheltuielilor nu interesează nici pe cei care dau, evident nu din buzunarul propriu, și nici pe cei care primesc.

Problema e că generozitatea electorală nu face casă bună cu bancherii care împrumută statului banii necesari pentru a acoperi diferența dintre veniturile mai mici și cheltuielile prea mari, astfel că la anul vom asista la un deficit bugetar record, la o amnezie bruscă a politicienilor legat de promisiunile de dinainte de alegeri sau, cel mai probabil, la o combinație a celor două.

Economiștii speră ca, după ce voturile se vor fi numarăt, rațiunea să îți facă loc în finanțele statului. În caz contrar, dobânzile vor creste. Si nu doar pentru stat. Există prognoze care arată că noile creșteri de salarii și scăderi de taxe și contribuții propuse de parlamentari înaintea alegerilor amenință să urce deficitul bugetar peste opt la sută, cel mai ridicat nivel înregistrat de România începând de la Revoluție. Consecințele unui astfel de nivel al deficitului bugetar, chiar și într-o perioadă în care economia globală este relativ stabilă, ar fi exrem de grave pentru Romania, incluzând pierderea încrederii investitorilor și creșterea puternică a dobînzilor la care se imprumută statul, urmată, implicit, de creșterea costurilor împrumuturilor pentru întreaga economie.

Sincer, la cum se prezintă astăzi tabloul economiei românești există două variante: ne împrumutăm și mărim deficitul bugetar sau pur și simplu tăiem din alte zone ale alocărilor bugetare cu predilecție din investiții.

O altă variantă plauzibilă este inventarea de noi taxe și impozite sau creșterea celor existente. Dar deocamdată privim partea plină a paharului: cresc salariile. Sau, mă rog, așa se preconizează prin presiuni asupra guvernului Cioloș făcute, evident, din zona parlamentarilor.

La ora actuală România are peste 1,2 milioane de angajați în sectorul bugetar. Pentru plata salariilor cheltuim 7, 5 la sută din Produsul Intern Brut iar prin creșeterile anunțate se preconizează că vom avea nevoie de aproximativ 8,5 la sută din PIB. Mult, foarte mult dacă ne raportăm la celelalte state europene unde ponderea din PIB pentru plata salariilor bugetarilor nu depășește 6 la sută iar numărul angajaților în acest sector se înscrie într-o medie de 15 la sută din numărul total al angajaților.

Dincolo de fericiții de bugetari în România mai există o “clasă muncitoare” numită angajații din mediul privat care la ora actuală depășește puțin cifra de cinci milioane. Culmea, ăștia cinci milioane nu au niciun motiv de bucurie. Din contră. Creșterile salariale din sectorul bugetar vor fi acoperite din ceea ce ei produc. Mai exact din plus-valoarea pe care o aduc economiei reale.

Întrebarea pertinentă ar fi următoarea: de ce nu cresc și salariile angajaților din mediul privat odată cu cele ale angajaților din sectorul bugetar ?

Să fie de vină productivitatea muncii ?

Statistic, peste 65 la sută dintre salariaţii din România au salarii mai mici decât salariul mediu pe ţară și, fără nici o ezitare, putem afirma că sectorul privat din România asigură salarii de mizerie. Paradoxal, deși teoria economică ne spune că salariile din mediul privat trebuie să fie mai mari decât cele din sectorul bugetar la noi lucrurile nu stau deloc așa.

O analiză Eurostat a structurii salariilor în economia românească ne relevă câteva aspecte şocante: în sectorul privat, 7,9 la sută dintre salariaţi au venituri sub salariul minim brut, faţă de doar 0,2 la sută în sectorul public. Cei mai mulţi angajaţi din privat (56 la sută) au salarii derizorii, situate între 700 şi 1500 lei brut, în timp ce în sectorul de stat marea majoritate (68 la sută) au salarii cuprinse între 1501 şi 4000 lei.

Putem însă  să analizăm lucrurile şi din altă perspectivă. E normal ca salariile să fie atât de mici? De ce salariile sunt atât de mici în sectorul privat? Argumentul cu lipsa de productivitate nu constituie decât o explicaţie parţială: productivitatea scăzută justifică salarii mai mici, dar nu într-atât de mici. În România, productivitatea muncii e uşor sub  50 la sută din productivitatea medie din UE, în timp ce salariul  minim  reprezintă  aproximativ o zecime din salariul minim din Franţa sau, în cel mai bun caz, jumătate din salariul minim al unor state membre UE cum ar fi Lituania sau  Cehia.

În plus, prețurile din România sunt comparabile cu cele din Uniunea Europeană prin urmare raportarea la costuri de producție și preț este în avantajul salariatului din România și ar trebui să se reflecte în buzunarul său.

Atâta au știut, atâta au făcut

În esență, e greu să identificăm factori obiectivi, de natură economică care să justifice un nivel salarial atât de mic.

Putem susține că salariile mici ţin de o decizie  politică şi o viziune greșită despre strategia de dezvoltare a României, promovată  la greu în ultimii 20 de ani, indiferent de culoarea politică a guvernelor:  crearea și menţinerea unui avantaj pe piața competitivității prin menţinerea nivelului jos al salarizării.

Adică în loc să încurajăm investiții în tehnologie, sprijin concret pentru patronii care doresc să-și perfecționeze angajații noi am ținut-o danga-langa cu să fim atractivi prin menținerea unor salarii mici. Ca să înțelegeți lipsa de viziune a guvernelor, abia în 2014 am reușit să introducem legea neimpozitării profitului reinvestit !

Forţă de muncă ieftină pentru a atrage investitorii străini – iată chintesenţa politicii de dezvoltare post-decembriste. O strategie tipică ţărilor sub-dezvoltate şi anume  mâna de muncă ieftină, ignorându-se că astfel vom intra în competiţie cu o sumedenie de ţări asiatice şi africane unde ziua de muncă e remunerată cu un dolar, iar respectarea drepturilor sociale nu există. Faptul că salariile mari alungă investitorii străini este un mit neoliberal vehiculat pentru a inhiba orice revendicare salarială. În Franţa, spre exemplu, salariul minim e de zece  ori mai mare decât salariul minim în România, sindicatele sunt extrem de influente şi piaţa muncii hiper-reglementată. Cu toate astea, Franţa este ţara din UE cu cel mai înalt nivel al investiţiilor străine şi ţara care se situează pe locul trei în lume după SUA şi China la capitolul investiţii străine.

În contrapartidă, România, deşi are salarii mici, o legislaţie a muncii flexibilă sindicate puse pe butuci nu reuşeşte să devină o atracţie majoră pentru investitorii străini, iar volumul investiţiilor e în scădere.

Ceea ce nu au înțeles guvernanții este că atunci când singurul avantaj competitiv este preţul scăzut al forţei de muncă şi nu gradul de calificare al acesteia – cum e cazul Franţei – este de aşteptat să  încurajăm investiţii temporare, de scurtă durată, cu investitori care îşi iau tălpăşiţa după ce au epuizat facilităţile fiscale şi legale oferite de stat. Şi dacă se întâmplă să rămână, o fac adesea pe spinarea contribuabilului român, aşa cum o arată numeroasele cazuri de privatizări „de succes” din anii 2000.

În concluzie, în  loc să arătăm cu degetul la salariile mari din sectorul public, poate ar trebui să inversăm direcţia şi să ne întrebăm de ce avem salarii atât de mici în sectorul privat şi dacă ne dorim cu adevărat o strategie de ţară care să ne condamne la salarii mizerabile, pe o piaţă a bunurilor şi serviciilor care ţine totuşi ritmul cu preţurile de la nivel comunitar.

Tiberiu Stroia






Lasa un raspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked as *

*