Meniu

Joaca cu banii. Ce se ascunde de fapt în tipărirea de monedă fără acoperire

Guvernele, spre deosebire de toate celelalte forme de organizare juridică sau fizică, nu-şi obţin veniturile din plăţile pentru serviciile pe care le furnizează. Prin urmare, guvernele se confruntă cu o problemă economică diferită de a tuturor celorlalţi.

În esență, persoanele private care doresc să achiziţioneze mai multe bunuri şi servicii de la ceilalţi trebuie să producă şi să vândă mai mult din ceea ce aceştia doresc. Guvernele trebuie doar să găsească o metodă de a expropria mai multe bunuri fără consimţământul proprietarului.

În vremurile în care moneda reprezenta o mică parte din tranzacțiile economice, funcţionarii guvernamentali realizau deposedarea de resurse într-un singur mod: punând stăpânire pe bunuri în natură.

Lumea a evoluat și, într-o economie monetară, guvernele și-au dat rapid seama că e mai simplu să-şi însuşească active monetare şi să folosească apoi aceşti bani pentru a achiziţiona bunuri şi servicii pentru guvern sau pentru subvenţionarea unor grupuri privilegiate. Acest act de deposedare se numeşte impozitare.

Impozitarea, totuşi, este adesea impopulară şi a declanşat frecvent revolte în rândul maselor. Apariţia banilor, în esență o binefacere pentru piața liberă, a deschis şi o cale mai rafinată pentru exproprierea resurselor de către guvern.

Economiștii îi spun inflație. În realitate este o falsificare de monedă

Pe o piaţă liberă, banii pot fi dobândiţi producând şi vânzând bunuri şi servicii. Și pentru că așa cum spuneam, un guvern nu produce nimic, acesta a inventat o metodă de a obține bani din nimic. În esență, acesta produce monedă nouă sau, altfel spus, emite bani fără acoperire.

În acest fel, un guvern va produce rapid banii de care are nevoie fără să-şi mai bată capul cu vânzarea serviciilor sau extracţia aurului. Pur și simplu, are posibilitatea de a-și însuşi resurse pe ascuns şi aproape neobservat, fără a deştepta ostilitatea pe care o dezlănţuie impozitarea. Ba mai mult, falsificarea- baterea de monedă fără acoperire,  produce chiar în victimele sale (populația) iluzia unei prosperităţi fără precedent.

Falsificarea nu este, evident, decât un alt nume pentru inflaţie – ambele creând “bani” noi, neacoperiţi în aur sau argint, şi având mecanisme similare de funcţionare.

Cei care au priceput mecanismul pot acum înțelege de ce guvernele sunt inerent inflaţioniste: pentru că inflaţia este un mijloc rafinat şi eficient ce permite guvernului dobândirea unei părţi din resursele comunităţii, o formă nedureroasă şi, de aceea, cu atât mai periculoasă de impozitare.

Când moneda “bate” productivitatea

Ca și principiu de bază al unei economii sănătoase, masa monetară existentă pe piață trebuie să fie echivalentă cu valoarea tuturor produselor și sericiilor existente pe acea piață la un anumit moment dat. Dacă avem mai multă masă monetară economiștii vorbesc de inflație, iar dacă avem mai multe produse decât bani vorbim de deflație.

Pentru a cântări efectele economice ale inflaţiei, să vedem ce se întâmplă când un grup de falsificatori se pune pe treabă. Să presupunem că în economie există o masă monetară de 10.000 de monede şi că falsificatorii reușesc să introducă încă 2.000 de monede false.

Care vor fi consecinţele? Întâi şi întâi, falsificatorii vor fi, evident, în câştig. Ei iau banii nou creaţi din nimic şi îi folosesc pentru a cumpăra bunuri şi servicii. Pe plan local, aceste monede false produc, momentan, o oarecare creștre economică.

Însă banii noi afectează, pas cu pas, tot sistemul economic. Pe măsură ce banii falşi se răspândesc, ei determină o creştere a preţurilor. Practic, banii suplimentari nu fac altceva decât să dilueze eficacitatea fiecărei monede provenite din economia reală .

E adevărat, această diluare ia timp şi e, prin urmare, neuniformă; în acest interval, unii câştigă, iar alţii pierd. Mai pe scurt, falsificatorii şi furnizorii lor locali se află în situaţia de a avea venituri mai mari înainte ca preţurile bunurilor pe care ei le cumpără să crească.

Pe de altă parte, însă, cei aflaţi în zone îndepărtate ale economiei, care nu au intrat încă în posesia monedei adiţionale, văd că preţurile bunurilor pe care ei le cumpără cresc înainte ca veniturile lor să crească. Detailiştii de la celălalt capăt al ţării, de pildă, vor suferi pierderi. Cei ce intră primii în posesia monedei false câştigă cel mai mult, însă pe seama ultimilor în rând.

Inflaţia, deci, nu conferă beneficii sociale generale; în schimb, ea efectuează o redistribuire a avuţiei în favoarea primilor veniţi în lanţul inflaţionist pe seama celor ce intră în cursă cu întârziere.

Şi inflaţia este, cu adevărat, o cursă – pentru a vedea cine pune mâna pe banii noi cel mai devreme. Ultimii sosiţi – cei ce trebuie să facă faţă pierderilor – sunt numiţi adesea “categorii cu venituri fixe”. Preoţi, profesori, persoane ce trăiesc din salarii, rămân mult în urma altor categorii când e vorba să intre în posesia banilor noi.

În aceeași oală intră și angajații din mediul privat legaţi prin contracte cu sumă fixă – contracte încheiate în vremea de dinainte de creşterea inflaţionistă a preţurilor.

Beneficiarii asigurărilor de viaţă şi ai anuităţilor, oamenii în vârstă ce trăiesc din pensii, proprietarii de pământ care au încheiat contracte de rentă pe termen lung, deţinătorii de obligaţiuni şi alţi creditori, cei ce-şi păstrează banii sub formă lichidă, aceştia sunt cei ce vor duce greul inflaţiei. Ei vor fi cei “impozitaţi”.

Cum calculăm să fie bine ?

Inflaţia are şi alte efecte dezastruoase. Ea distorsionează acel element fundamental al economiei noastre: calculul economic.

Cum preţurile nu se modifică în mod uniform şi cu aceeaşi rapiditate, devine foarte dificil pentru întreprinzători să deosebească ce e de durată și ce e efemer şi să evalueze corect cererea consumatorilor sau costul activităţilor în care s-au angajat. De exemplu, în contabilitate se obişnuieşte să se înregistreze drept “cost“ al unui activ suma pe care firma a plătit-o pentru el. Dar dacă intervine un proces inflaţionist, costul înlocuirii activului după uzarea lui completă va fi mult mai mare decât cel înregistrat în documentele contabile.

Prin urmare, contabilul va supraevalua serios profiturile pe perioada inflaţiei – şi poate genera chiar consum de capital, lăsând în acelaşi timp impresia că investiţiile au sporit.

În mod asemănător, deţinătorii de acţiuni şi proprietarii de valori imobiliare vor obţine câştiguri din creşterea valorii acestor active pe perioada inflaţiei, care nu sunt câtuşi de puţin “câştiguri”. Şi ei pot cheltui o parte din aceste câştiguri fără să-şi dea seama că prin acest act îşi consumă capitalul iniţial.

Prin crearea de profituri iluzorii şi prin distorsionarea calculului economic, inflaţia suspendă temporar procesul de selecţie efectuat de piaţa liberă prin penalizarea firmelor ineficiente şi premierea celor eficiente.

Mai toate firmele vor fi, aparent, prospere. Atmosfera generală a unei “pieţe a vânzărilor“ va duce la o scădere a calităţii bunurilor şi serviciilor pentru consumatori, deoarece aceştia opun adesea o rezistenţă mai mică la creşterea preţurilor când ea se manifestă sub forma deteriorării calităţii.

Calitatea muncii depuse va fi şi ea în declin în perioadele inflaţioniste dintr-un motiv mai greu de sesizat: oamenii se îndrăgostesc de schemele de genul “te uiţi şi câştigi” sau de loterie, ce par a fi la îndemâna lor într-o eră a preţurilor ce cresc la nesfârşit, şi dispreţuiesc adesea efortul serios.

Inflaţia penalizează de asemenea cumpătarea şi încurajează îndatorarea, pentru că orice sumă dată cu împrumut va fi rambursată înapoi cu o putere de cumpărare mai mică decât cei primiţi iniţial. Tendinţa, prin urmare, este să te îndatorezi şi să dai înapoi mai târziu şi nu să economiseşti. Inflaţia, în concluzie, diminuează nivelul general de trai chiar în timp ce creează o atmosferă amăgitoare de “prosperitate“.

Inflația văzută prin “ochii maselor”

La început, când preţurile cresc, oamenii spun: “A, se întâmplă ceva, dar nu e decât o rafală de vânt. O să-mi fac cumpărăturile ceva mai încolo.  Până atunci, aştept ca preţurile să scadă la loc”.

Aceasta este atitudinea obişnuită în prima fază a unei inflaţii. Această părere moderează sporirea preţurilor şi ascunde şi mai mult inflaţia, deoarece astfel cererea de monedă creşte.

Însă, pe măsură ce inflaţia îşi urmează cursul, oamenii încep să-şi dea seama că preţurile se duc în sus continuu ca urmare a inflaţiei continue. Acum oamenii îşi vor zice: “O să cumpăr chiar acum, cu toate că preţurile sunt mari, că dacă mai aştept, or să se urce şi mai mult”.

Drept rezultat, cererea de monedă se reduce şi preţurile sporesc acum mai mult, proporţional, decât creşterea ofertei de monedă.

În acest moment, guvernul este adesea chemat “să combată lipsa de bani” cauzată de creşterea accelerată a preţurilor şi el dilată masa monetară în ritmuri şi mai mari. Curând, ţara atinge stadiul “fugii în valori reale”, când oamenii îşi zic: “Trebuie să cumpăr orice şi acum – orice ca să scap de banii ăştia care se depreciază văzând cu ochii”.

Oferta de monedă creşte ameţitor, cererea se prăbuşeşte, iar preţurile ating cifre astronomice. Producţia se reduce drastic, pe măsură ce oamenii îşi petrec din ce în ce mai mult timp căutând modalităţi de a mai obţine ceva pe banii pe care îi au. Sistemul monetar s-a prăbuşit, în fapt, complet, iar economia se îndreaptă spre alte monede, dacă acest lucru este posibil – un alt metal, monede străine (dacă inflaţia s-a produs într-o singură ţară) sau chiar o întoarcere la plata în natură.

Tiberiu Stroia






Lasa un raspuns

Your email address will not be published. Required fields are marked as *

*